După 17 ani…ne despărțim, Poșta Română

Am avut, cu Poșta Română, o lungă relație de încredere. Eu scriam, ei livrau, credeam ideea aia veche că Fie ploaie, fie vânt, Poștașul e nelipsit.  Nu rimează, dar nici nu mă îndoiam că ce trimit ajunge. Și după ce în 2003 am salvat de la faliment Poșta Română și CFR_ul, azi trebuie să mă despart definitiv de o gândire arhaică, de un obicei nobil, de o încredere oarbă, de pe vremea când lucrurile se mai făceau bine.  Uite de ce: 

În 2003, Poșta a fost cea care a purtat greul poveștilor mele despre viitor. În 2003 abia aveam minute să ne spunem Hello la telefon. Așa că se întâmpla asta (fragment din povestea noastră):  ”Capitolul 2 – Cum am salvat de la insolvență Poșta Română și CFR-ul De ziua mea mi-a trimis flori, dar nu așa cum o face OMV sau Magnolia pentru tine azi. Ci pe o foaie A4. „Scuze că nu pot să-ți trimit trandafirul colorat, dar nu am imprimantă color.”(Scrisoarea 2, august 2003) Reușeam prin scrisori să aflăm cine suntem. Dar închipuie-ți ce greu e să încerci să condensezi atâta informație, întâmplări și gânduri în câteva rânduri care vor fi citite doar peste 7 zile. Asta dacă le primeai. Exista și șansa să se piardă, să se uite, să se trimită în alte părți. „Cănd veneam spre casă mă gândeam cum să fac să primesc scrisorile. Am fost la Poștă să întreb. Ți-au găsit două scrisori și mă gândesc că poate săptămâna viitoare o primesc și pe a treia. Mi-au venit tot felul de gânduri: dacă mi-a luat-o vreun vecin, dacă o fi fost ceva poștaș mai curios?” (scrisoarea 5, septembrie 2003) Dileme reale, mai profunde, cred, decât lipsa de WIFI. Nimic nu poate înlocui sentimentul ăla de a deschide plicul și a citi cuvinte de dor. Un mail îți oferă un preview. Dar o scrisoare îți dă o altă viață. Câteva minute pleci în altă lume. Ai ceva sub degete și tot ești neputincios. Pentru că ești curios, așa că alergi spre ultimul rând. Au fost 520 de pagini care într-o zi vor sta condensate într-o carte, așa cum sunt, jumătate scrise de mână pe diferite tipuri de foi, jumătate scrise la calculator, pe același tip de A4.”   Și de la acele pagini care, ciudat, nu s-au pierdut nici la ei, nici la noi, ajungem în anul 2004, când mama îmi scrie să am grijă la facultate și între oameni și în noua viață. Și la 2005 când revin la o prietenie de o viață care se reia în rânduri și se continuă azi. Și e motivul pentru care mă despart de tine, Poșta Română. De tine și de ideea că se mai face ceva ok în țara asta. Ajung în 2013-2014-2015 când o prietenă bună îmi trimite un gând de prin India sau alte locuri unde o poartă sufletul călător. Ajung toate. Din India, din Malaezia, din Italia si de prin Nord.            Și apoi vine 2019, și o prietenă știe că îmi place mult Madridul și îmi trimite un gând de acolo. Gândul nu îl primesc, intenția da. Ei îi mulțumesc, Poșta are stike ONE. 
Scria Cristian Florea aici pe Linkedin că : Livrările prin poştă au fost introduse în Statele Unite în 1913. În februarie 1914, o fată pe nume May Pierstorff a fost trimisă prin poştă la bunici. Părinţii ei şi-au dat seama că e mai ieftin să o trimită prin poştă decât să-i cumpere bilet de tren, aşa că au cumpărat un timbru, i l-au lipit pe tricou, apoi au dus-o la poştă. Poșta Statelor Unite a interzis posibilitatea de a trimite oameni prin poștă în același an, 1914.”
De acolo mitul:  Dar… Anul acesta prietena mea îmi trimite, de ziua mea, ca o lady din vremurile de demult când conta noblețea și intenția și timpul, ceva ce spune La mulți ani și are plus de valoare pentru că a mers 500 de km. Și nu ajunge, și ea a avut neîncrederea de a face o poză, așa că știu ce a fost, dar cutia mea stă goală (sau are facturi) și Poșta Română are STRIKE TWO.  Poșta avea un plus pentru toate zilele când am mers să cumpăr timbre și am mirosit acel aer de ani 90 când mergeam să aud liniștea din cabinele de telefon. Toate vizitele când credeam că ce pun în cutia din liniștea Poștei e sigur că va ajunge, ca un gând la depărtare. Ca un Bună aruncat spre cineva important. Ca o relație la distanță la care complici erau  și poștașii. Și făceau totul pentru noi.  Dar STRIKE OUT sunt vizitele de acum, când e plin, și nechef acolo, la Poștă, printre majoritatea angajaților. Și parcă nu le vine să creadă că ceri un timbru, și cutiile din fața clădirii lor sunt rupte și nici măcar gunoi nu ai pune în ele, dar gânduri adunate cu curaj pe foi?  Așa că ne despărțim, Poșta Română. Ai luat mai mult de la mine mai mult decât eram gata să dau, ai furat idei și gânduri și felicitări și iubiri și vizite și pritenii și încrederea că se mai poate.  Scriam aici, la diferențele între PRIETENI ȘI FRIENDS: 
”putem păstra normalitatea dacă, măcar o dată pe zi, pe săptămână sau pe lună, ne sunăm/ne vedem prietenii reali, amicii, familia și ne aducem aminte să fim recunoscători pentru ei și să le spunem asta dându-le 2 lei pe un timbru. Merită, nu?”
Dar nu e adevărat. Din cauza ta, Poșta Română, de acum prietenia, un Salut, un Mi-e dor, tangibil, costă de la 15 lei, taxa unui curier. Și nu că e scump, dar e trist și nu ar trebui să ajungem aici pentru că suntem mai puțin ca oameni. Trebuia să ajungem aici după ce ajungeam mai mult ca civilizație. Și suntem orice, dar nu mai mult.    Fiți buni, bine și cu minte! Te-ar mai putea interesa:
 

Cătălina, în cuvinte etc.